Tragicul sfarsit

   Si am revenit..

  Mai orgolioasa, mai nepasatoare, mai abrupta si mai murdara ca niciodata.

 Ce-mi strabate acum mintea este pustietatea, atat de sfasietoare si interminabila..

  Nu ma mai recunosc pentru ca ruptura ce avea sa se petreaca, s-a petrecut. M-am pierdut.

  Mi-am dat un ultimatum brutal pe care l-am abordat in cea mai nesofsticata, chiar groteasca, maniera posibila si am ales sa-mi vand sufletul pentru un gram de claritate stupefianta.

  M-am dezbracat de orice era personal si pretios si am ramas goala in mijlocul fiintei mele haine care m-a devorat fasie cu fasie spre modul meu apocaliptic de a fi. Am inlaturat orice motiv halucinant de fericire si am primit inauntrul meu marele “nimic” de care pomeneam inainte, pentru a ma imbiba in lichidul absurdului meu. 

  Unde am disparut?

  Nu mai simt nimic. Exact cum ma imaginam la inceputurile nevrozei mele, am parcurs intortocheatul drum al nemuririi, aruncand insa farama cu farama din spiritul meu de odinioara si ramanand un schelet ruginit, plin de amaraciune si regret..

  M-au parasit organele vitale odata cu pulsul care vibra atat de viu candva spre vietatea si caldura trupului meu fragil si toate simturile, amortite, acum moarte, au ramas martore mute ale tragediei mele.

  Regenerarea este doar trupeasca si nu spirituala, iar spiritul meu a fost inghitit de intunecata prapastie a gandirii mele, care m-a plasat nemilos in ghearele bestialitatii launtrice.. De ce am permis unor asemenea lucruri sa se intample, sa se desfasoare nestingherit sub ochii mei inlacrimati, indurerati de necredinta fapturii mele, de veninul negru ce s-a prelins pe pielea mea rece, de raul ce a alunecat anevoios prin venele mele albastrii in timp ce eu, prizoniera a mintii mele bolnavicioase, ma plimbam nevricos printre ruinele propriei mele existente, asteptand un miracol extern care sa ma mantuiasca si sa ma inalte printre aromele exotice ale florilor de cires.

  Desi e o galagie infernala, sunetele ascutite se infunda usor si se lasa linistea. O liniste de o incomoditate extraordinara, care zgarie timpanul prin simpla non-existenta a sunetului, prin asprimea si stridenta ei, prin inlaturarea oricarei dinamicitati care ar putea trezi ceva macar apropiat existentei.

  Ramanand singura cu propriile-mi ganduri, vad cum se diminueaza lumina pana la lipsa ei si simt cum ele ma incoltesc nemilos, primitiv, chiar barbar, prin modul sinistru de a-mi arata adevarata fata pe care un am cunoscut-o deci niciodata si pe care am refuzat sa o vad din simplul motiv al negarii mele ca individ grotesc,  vulgar, obscen se poate spune si intr-adevar dezgustator.

  Sunt de un defect abominabil, de o oroare vatamatoare, dureroasa, iar fatada mea, prabusita, aparent imposibil de reconstruit si de restructurat, s-a prefacut intr-un praf cleios al odioseniei si al putreziciunii.

  A venit si tragicul meu sfarsit..