Atasamentul emotional inca o sperie de moarte. Desi in continuare nu reuseste sa recunoasca totala ei lipsa de incredere in oameni, se cuibareste discret in familiaritate, in limitatul ei pat dreptunghiular in care se incadreaza din ce in ce mai putin, adancindu-se in sufocantele ei ganduri negre ce o cuprind precum un val colosal de regret si superficialitate, coplesind-o in intregime, asuprind inca acea voce interioara care o indruma candva pe cararile necunoscute cu lumina slaba de felinar.
Cuvintele sunt ceva in care nu reuseste sa strecoare sensurile vietii ei mizerabile, in care nu incap senzatiile nelinistite si frustrarile ce ii traverseaza neincetat organismul slabit, lipsit de aparare, obosit.
Are in permanenta acel vis puternic colorat in care este intreaga, in care fericirea contureaza orice dorinta secreta, orice pulsatie ritmatica, vie, ce ii domina mintea prin spirit.
Desi isi doreste nespus sa creada, dubiile nu inceteaza a-i umbri sperantele adunate haotic intr-un colt numai al ei, un sanctuar secret, launtric, inzestrat cu lumina furata din scanteile altora, din basmele enigmatice ale lor, ale strainilor.
Nu crede, nu poate, dar incearca din nou si din nou sa indeparteze vesmantul negru al suspiciunii pe care ea singura l-a impletit meticulos din firele aspre ale timpului propriu, culese din zambetele de plastic ale ipocriziei si inselaciunii.
Ceea ce ar trebui sa o imbuneze considerabil si sa ii incalzeasca mainile tremurande, reci, ceea ce ar trebui sa ii elibereze zambetul pietrificat, o indeparteaza treptat, cu brutalitate, ii ingheata suflarea diminuata si ii suprima orice urma infima ramasa in urma unui gand inocent, copilaresc.
Unde a disparut beatitudinea initiala? Tot ce atinge se transforma sub amprenta nemiloasa a timpului in cenusa plumburie, irecuperabil. S-a evaporat tot ce reusise sa cladeasca, pierzandu-se incet, incet, in aerul irespirabil, contopindu-se cu amintirea incandescenta a ceea ce a fost, a ceea ce s-a pierdut sub influenta ei parfumata de scortisoara.
Acum sta invaluita in singuratate si amagire si asculta, dar nu aude. Asculta murmurul fin al trecutului ce ii rasuna in minte precum un clopot bisericesc, ascutit, iritant, insa trecator.
E terifiata de gandul unei linisti absolute, de nimicul necunoscut pe care il tot intalneste in cantitati minuscule, de fragmentele de libertate singuratica ce se ascund in corpul ei, dupa organele rosiatice slabite, deformate.
Scaparea ei reuseste sa-i insenineze fata acoperita de un par nepiepanat cu fire castanii, independente de vointa ei care nu reuseste sa iasa vreodata la iveala. Reuseste sa picteze efemer un zambet sincer, ce-i apartine in totalitate, un ceva ascuns de multa vreme, ingropat sub hainele ei frumoase.
Linistea e asurzitoare, insuportabila si ea are grija sa se imbaieze in ea in fiecare noapte muta. Isi alege cu grija gandurile si le deruleaza precum niste casete vechi, prafuite.
Desi nu reuseste uneori sa-si induca nevroza, mereu ajunge la aceeasi concluzie: E o totala dezamagire.
Nu vrea sa recunoasca asta decat cand se afla in fata faptului consumat, iar tigara se arde in continuare pana la filtru. A ramas din nou uimita de propria sa delasare si, cantarind atent starea ei abjecta, este din nou motivata sa incerce, in ciuda sortirii ei permanente esecului. Este promisa enigmei jenante, a imobilitatii interioare, a dezamagirii profunde si irevocabile.
Alearga mereu, dar nu ajunge niciodata nicaieri..
E speriata in continuare si stie ca va ajunge din nou cu toata fiinta ei zdrobita fatal, pustiita. Stie ca daca ii da drumul inauntru, va intra si va devasta, va fura si va ucide nemilos, cum au facut si ceilalti, lasand in urma doar amprentele insangerate, murdare..
Ea patrunde, dar atingerea ei e acida, arzatoare, destructurand orice constructie ordonata si straina ei, orice corp intrus, eliminand orice frantura de luminozitate si culoare.
Contempleaza pe intuneric, prin nevazut si departe de cunoscut si de lumina inconjuratoare ce-i irita irisul crud prin razele astrigente cu arome citrice.
Scaparea ei o atrage in pericolul nonsalant pe care il imbuteliaza si ii reduce isteria stridenta pe care si-o impune, o trage afara din camera inchisa cu lumini parfumate in exces si incearca neincetat sa o salveze de lumea neintelegatoare, de umbrele ce calca apasat pe sperantele ei si o sugruma cu stransoarea lor metalica, rece, mizera.
Aerul rarefiat devine insuficient si organismul ei obosit, coplesit, isi pierde momentan rezistenta, inabusit in aburii fierbinti, clocotiti ai indoielii. Isi pierde cunostinta..
