Doare..

Doare. .

M’am ratacit definitiv, mi’am pierdut necontenit identitatea, nu mai stiu cine sunt..

Am traversat bolnavicios o perioada in care aveam sublima impresie ca in sfarsit m’am regasit, ca am izbutit sa descopar adevaratul “eu” launtric, dar de fapt am suferit cea mai insemnata pierdere a substantei mele: pe mine.

Dezamagirea s’a stabilit prin organismul meu odata cu suspiciunea. Suspectam un oarecare dezacord al unor mai mari opinii, suspectam un tip de deficit emotional, o transparenta a cuvintelor si o suspendare a intelegerii neconditionate.

Am infaptuit o constructie colosala de o structura necunoscuta mie, cu podele prafuite si geamuri opace doar ca sa o vad in plin colaps, amestecandu’se neomogen amalgamul de materiale putrede. Un iz de mucegai statut inconjoara atmosfera, imi da tarcoale precum un animal salbatic flamand in cautare de o prada cu un corp carnos, cu o inima de o bataie ritmica, sanatoasa, si ma sufoca sub brutalitatea cu care patrunde in organismul meu muribund.

O frica de o imensitate absoluta ma cuprinde prin simplul gand al continuitatii si al revederii, insa egoismul si extazul simtit candva impiedica orice incercare de a pune capat suferintei.

Aerul devine mai dens odata cu inaintarea in declin, iar uimirea perceputa involuntar fata de capacitatea unei minti impleticite si bolnave de a procesa atata mahnire si a acoperi’o cu un strat subtire, dar convingator, de bunastare este de dimensiuni inimaginabile. A picta cu atata maiestrie un zambet pe o fatada muta, firava si stinghera denota un talent capabil de a insela privirile superficiale ale celor care aparent judeca.

Tot acest act insa nu este intru orgoliul nestapanit al alcatuirii mele, ci spre prezervarea unei alte fericiri, mult mai mare decat a mea, acaparatoare si coplesitoare, o fericire care a reusit a ma convinge de gradul insemnat al defectiunii sistemului meu, de un adevar impus mai degraba prin acceptarea infrangerii, fara convingerea si consimtamantul unui “eu” invechit, care sta undeva, ratacit, prafuit si nefolosit, dat cu o mare aroganta la o parte spre a face loc atator necazuri.

A avea sau nu dreptate intr’o privinta tine, indubitabil, de perceptia fiecarui individ, subiectivitatea fiind de partea fiecarui stapan al proprii sale constiinte, insa este irelevant, in final, deoarece productivitatea acestui lucru este masurata doar de “foamea” unui ego, este cantarita si filtrata prin viziuni aburite de caldura interioara, extrem de personala, a fiecaruia. Altfel, netinand cont de filtrarile celorlalti indivizi lipsiti de culoare, se pierde apropierea ce da caldura intregului corp, se dilueaza gandul si se largeste acea “foame” mai devreme mentionata, eliberand singuratatea de care ne ferim cu totii.

Pe de alta parte, acceptul unei alternative exterioare lipseste personalitatea, care pana la urma defineste un “eu”, de personal, lipseste individualitatea de individ si instaureaza solitarul interior, dar mentine totusi satisfactia exterioara.

Oricare ar fi alegerea, ramane o pustietate fara de margini in care ramai izolat..

Gandul ca nu voi putea fi ceva suficient, ceva destul de bun, destul, imi da fiori reci ce se raspandesc pe intreaga suprafata a existentei mele, intoxicandu’mi fiinta cu neajunsurile predestinate si gonind cu o repeziciune crescanda pe sub piele, ajungandu’mi in sange si deplasandu’se intens spre organul vietii.

Intotdeauna ajung la un impas prin promptitudinea gesturilor volatile si devine din ce in ce mai dificil actul realizarii unei armonii si restabilirea echilibrului. Cu fiecare disputa interioara se desprind bucati psihic carnale si se fac nevazute, cu alte cuvinte se pierd franturi de adevar si se stabileste un imens nimic, care dainuie cu atata ingamfare, impovarand simpla’mi silabisire, invelind fiecare cuvant intr’un plumb greoi si rece, cu o monotonie acuta ce se manifesta in diferite stadii distante prin amutire si uitare.

Imaginatia este eliberata, iar monstruozitatile candva captive ies la iveala si mai infometate, si mai insangerate, cu scopul de distrugere si devastare a unui paradis efervescent, a unei inchipuiri inofensive a unui univers relativ stabil.

Cursul dezastrului natural ia amploare cu iuteala desprinderii de realitate, iar psihicul slabit intra in colaps total si ireversibil, provocand autodistrugerea involuntara.

Unde ma aflu?..

Nu se stie si nu se va mai afla, insa persoana care ocupa un spatiu unde odinioara se odihnea “eul” meu este programata intru o artificialitate plastica efemera, care acopera prapastia lasata in urma unei explozii emotionale careia nu m’am putut sustrage, si mentine scheletul exterior in pozitia sa initiala, doar pentru a trece neobservata structura printre “judecatorii” unei multimi anoste, deplorabile.

In acest joc mizer nu exista termenul de “castigator”, ci doar de “invins”, iar fatada mea si asa plina de crapaturi fatale se va prabusi cat de curand sub greutatea colesitoare a asteptarilor..

No idea.

It takes a sick, twisted mind to cover up a massive depression with some coffee and a smile.

Pierdere

Oamenii mor mereu, in accidente de masina, in batai, explozii, pierduti undeva intunecat inconjurati de un decor macabru, totul desfasurandu’se in detaliu in mintea mea imbacsita de frustrare si lipsa de incredere.

Plasmuiesc cele mai absurde aberatii pentru a’mi impune o durere inexistenta, ipotetica, pentru a imi induce un chin pe care il pastrez incatusat si inlantuit undeva ascuns in adancul meu.
Simt ca innebunesc, ca ma pierd de data aceasta definitiv in propriile’mi confuzii incercand in permanenta sa gasesc o persoana demna de a ma salva din sistemul bolnav pe care mi l’am construit.

Sunt defecta si perfect constienta de acest aspect care imi umbreste in permanenta partea normala, rationala, functionala a acestui sistem in care tulburarile sunt majore si inarmate cu ascutitii colti ai urei si dezechilibrului interior.

Unde sunt? Nici eu nu mai cunosc raspunsul intrebarii obscure pe care mi’o inmanez in permanenta pentru a ma regasi.

Umblu desculta si mi’e frig, mi’e teama de mine insami, ma feresc si ma ascund in spatele peretilor de o transparenta deranjanta, dar mereu reusesc sa fiu gasita de un demon al propriei mele persoane care ma inghite cu brutalitatea unui uragan si ma loveste neincetat spre a’mi asculta continuu suspinele indurerate.

Am incercat, dar de data aceasta m’am prabusit necontenit.

Nu sunt sigura cand va fi sfarsitul, dar urmarind rapiditatea cu care se destrama intreaga mea fiinta, nu cred ca va mai dura mult pana la colapsul de final.

Nu sunt sigura de ce, nu sunt sigura cum, dar oricata lumina ar fi, cu atat mai mult intuneric se revarsa deasupra, acoperind tot solul fertil pe care l’am ingrijit atata timp.

Vars lacrimi plictisite si fierbinti din motive necunoscute mie pentru ganduri neglijente care imi strabat sistemul nervos precum o ciuma salbatica, si repet pana reusesc din nou sa adorm.
Un intreg amalgam de nelamuriri ma cuprinde si imi alearga gandul neimblanzit precum o fiara nestapanita spre girafele de metal ce stateau atarnande, solitare, deasupra unei ape mute scaldate in lumina unui soare ce isi astepta sfarsitul, pregatit sa fie inghitit de aceasta. Un tablou placut si in acelasi timp pictat trist, inspirand sfarsit, singuratate eterna.

Uneori nu stiu cum sa functionez normal, lucrurile care ar trebui sa trezeasca in mine un sentiment placut de chef de viata de fapt se transpun in firea mea ca dezamagire si dezolanta, vibrand de frustrare si neintelegere.

Fragmentarea eului meu intern imi aduce numai false sperante ale recuperarii integrale si ma opresc cu memoria stearsa, aproape inexistenta, cautand o farama a ceea ce a fost candva in mine, a normalitatii prestabilite si a vietii miraculoase. M’am pierdut..

Prima zi

Ezitare

Atasamentul emotional inca o sperie de moarte. Desi in continuare nu reuseste sa recunoasca totala ei lipsa de incredere in oameni, se cuibareste discret in familiaritate, in limitatul ei pat dreptunghiular in care se incadreaza din ce in ce mai putin, adancindu-se in sufocantele ei ganduri negre ce o cuprind precum un val colosal de regret si superficialitate, coplesind-o in intregime, asuprind inca acea voce interioara care o indruma candva pe cararile necunoscute cu lumina slaba de felinar.

Cuvintele sunt ceva in care nu reuseste sa strecoare sensurile vietii ei mizerabile, in care nu incap senzatiile nelinistite si frustrarile ce ii traverseaza neincetat organismul slabit, lipsit de aparare, obosit.

Are in permanenta acel vis puternic colorat in care este intreaga, in care fericirea contureaza orice dorinta secreta, orice pulsatie ritmatica, vie, ce ii domina mintea prin spirit.

Desi isi doreste nespus sa creada, dubiile nu inceteaza a-i umbri sperantele adunate haotic intr-un colt numai al ei, un sanctuar secret, launtric, inzestrat cu lumina furata din scanteile altora, din basmele enigmatice ale lor, ale strainilor.

Nu crede, nu poate, dar incearca din nou si din nou sa indeparteze vesmantul negru al suspiciunii pe care ea singura l-a impletit meticulos din firele aspre ale timpului propriu, culese din zambetele de plastic ale ipocriziei si inselaciunii.

Ceea ce ar trebui sa o imbuneze considerabil si sa ii incalzeasca mainile tremurande, reci, ceea ce ar trebui sa ii elibereze zambetul pietrificat, o indeparteaza treptat, cu brutalitate, ii ingheata suflarea diminuata si ii suprima orice urma infima ramasa in urma unui gand inocent, copilaresc.

Unde a disparut beatitudinea initiala? Tot ce atinge se transforma sub amprenta nemiloasa a timpului in cenusa plumburie, irecuperabil. S-a evaporat tot ce reusise sa cladeasca, pierzandu-se incet, incet, in aerul irespirabil, contopindu-se cu amintirea incandescenta a ceea ce a fost, a ceea ce s-a pierdut sub influenta ei parfumata de scortisoara.

Acum sta invaluita in singuratate si amagire si asculta, dar nu aude. Asculta murmurul fin al trecutului ce ii rasuna in minte precum un clopot bisericesc, ascutit, iritant, insa trecator.

E terifiata de gandul unei linisti absolute, de nimicul necunoscut pe care il tot intalneste in cantitati minuscule, de fragmentele de libertate singuratica ce se ascund in corpul ei, dupa organele rosiatice slabite, deformate.

Scaparea ei reuseste sa-i insenineze fata acoperita de un par nepiepanat cu fire castanii, independente de vointa ei care nu reuseste sa iasa vreodata la iveala. Reuseste sa picteze efemer un zambet sincer, ce-i apartine in totalitate, un ceva ascuns de multa vreme, ingropat sub hainele ei frumoase.

Linistea e asurzitoare, insuportabila si ea are grija sa se imbaieze in ea in fiecare noapte muta. Isi alege cu grija gandurile si le deruleaza precum niste casete vechi, prafuite.

Desi nu reuseste uneori sa-si induca nevroza, mereu ajunge la aceeasi concluzie: E o totala dezamagire.

Nu vrea sa recunoasca asta decat cand se afla in fata faptului consumat, iar tigara se arde in continuare pana la filtru. A ramas din nou uimita de propria sa delasare si, cantarind atent starea ei abjecta, este din nou motivata sa incerce, in ciuda sortirii ei permanente esecului. Este promisa enigmei jenante, a imobilitatii interioare, a dezamagirii profunde si irevocabile.

Alearga mereu, dar nu ajunge niciodata nicaieri..

E speriata in continuare si stie ca va ajunge din nou cu toata fiinta ei zdrobita fatal, pustiita. Stie ca daca ii da drumul inauntru, va intra si va devasta, va fura si va ucide nemilos, cum au facut si ceilalti, lasand in urma doar amprentele insangerate, murdare..

Ea patrunde, dar atingerea ei e acida, arzatoare, destructurand orice constructie ordonata si straina ei, orice corp intrus, eliminand orice frantura de luminozitate si culoare.

Contempleaza pe intuneric, prin nevazut si departe de cunoscut si de lumina inconjuratoare ce-i irita irisul crud prin razele astrigente cu arome citrice.
Scaparea ei o atrage in pericolul nonsalant pe care il imbuteliaza si ii reduce isteria stridenta pe care si-o impune, o trage afara din camera inchisa cu lumini parfumate in exces si incearca neincetat sa o salveze de lumea neintelegatoare, de umbrele ce calca apasat pe sperantele ei si o sugruma cu stransoarea lor metalica, rece, mizera.

Aerul rarefiat devine insuficient si organismul ei obosit, coplesit, isi pierde momentan rezistenta, inabusit in aburii fierbinti, clocotiti ai indoielii. Isi pierde cunostinta..

Where am I?

Teen angst,sarcasm retold part I

I don’t even know where to begin.. I have absolutely no idea what I mean to write or even why and it’s all nonsense that scatters through my overloaded brain like pieces of crusted, filthy, sharp glass. Overall, I’m a highly frustrated, bored beyond repair and completely chaotic teenager that has existential issues which even her own creative mind cannot comprehend.

It’s all rather personal, all the systematic bullshit I always keep to myself, but it’s somewhat my way of letting it out, I’m sort of a composer, only in writing.. I compose words from the meaningless letters they give me, sentences from the senseless words they invent.. They gave me the necessary means to define myself, my own world, my all. So, in the end, is all of this still mine? Is it truly me in here, or is it just them? I mean, an idea is something personal, right? But is there such thing as ideas of many people gathered up into one? A collective idea? OR is it just a man’s thought that has been spread around to others like a deadly plague? People do not share an idea, a goal, the whole bohemian blah blah they glorified so much is actually a lie. And when a man ‘shares’ his idea, it’s called as a ‘doctrine’.

Lost my trail of thoughts..

Moving on, moving on, but where to? No idea yet again..

How about dissapointment? Casual? Casual. Everybody does that at some point, or in other cases, in numerous points in life.. It’s all over the place if you ask me, it flows around in the air like a molded, repulsive stench, it’s beyond getting rid of, indeed, but they play a pretty good role in covering it up, kind of like pouring perfume on a dead rodent, it really does no good.

As much as I love writing the complex and abiguous lines I usually do, I couldn’t help but notice that the complicated words coming out of my everlasting tormented soul turned viciously into pure, hateful, annoyed sarcasm. Hello, old friend..

My thoughts and alongside, my moods, tend to shapeshift rapidly into one another. Multiple skins, so little control over them.

Where were we? Oh yes, dead rats. Fascinating subject, I must say. Well, my point is, everybody dissapoints and everybody gets dissapointed. No way around that. Well, can’t get dissapointed if you’re hopeless, right? I’m guessing that if you don’t get your hopes up, you have no expectations, thus you don’t get dissapointed. Problem solved, never hope for anything, live in a small cardboard box, all good.

What about quantity? I don’t mean potatoes, but how much is in fact ‘enough’? If you ask me, it’s never enough. Can’t please anyone ever, not even yourself. At least I can’t. It’s all madness, trying to be somewhat satisfying, to be ‘enough’.. Enough knows no boundries, no boarder, no limits. Its inexistent meaning is unsatisfactory and my guess is that they invented the word ‘enough’ to fill a gap in their miserable, empty lives in which existential questions and self-knowing uncertainties take over control and force them to find related answers that can mask their actual lack of knowledge.

“Enough is enough.” – This is the leading saying in their pathetic lives. So, ‘enough’ is actually defined by itslef, it’s self-definig. Great job they did, it denotes pure intelligence, can’t argue with that.

Blank page, my brain erased its own content. It’s rather shit.