Tragicul sfarsit

   Si am revenit..

  Mai orgolioasa, mai nepasatoare, mai abrupta si mai murdara ca niciodata.

 Ce-mi strabate acum mintea este pustietatea, atat de sfasietoare si interminabila..

  Nu ma mai recunosc pentru ca ruptura ce avea sa se petreaca, s-a petrecut. M-am pierdut.

  Mi-am dat un ultimatum brutal pe care l-am abordat in cea mai nesofsticata, chiar groteasca, maniera posibila si am ales sa-mi vand sufletul pentru un gram de claritate stupefianta.

  M-am dezbracat de orice era personal si pretios si am ramas goala in mijlocul fiintei mele haine care m-a devorat fasie cu fasie spre modul meu apocaliptic de a fi. Am inlaturat orice motiv halucinant de fericire si am primit inauntrul meu marele “nimic” de care pomeneam inainte, pentru a ma imbiba in lichidul absurdului meu. 

  Unde am disparut?

  Nu mai simt nimic. Exact cum ma imaginam la inceputurile nevrozei mele, am parcurs intortocheatul drum al nemuririi, aruncand insa farama cu farama din spiritul meu de odinioara si ramanand un schelet ruginit, plin de amaraciune si regret..

  M-au parasit organele vitale odata cu pulsul care vibra atat de viu candva spre vietatea si caldura trupului meu fragil si toate simturile, amortite, acum moarte, au ramas martore mute ale tragediei mele.

  Regenerarea este doar trupeasca si nu spirituala, iar spiritul meu a fost inghitit de intunecata prapastie a gandirii mele, care m-a plasat nemilos in ghearele bestialitatii launtrice.. De ce am permis unor asemenea lucruri sa se intample, sa se desfasoare nestingherit sub ochii mei inlacrimati, indurerati de necredinta fapturii mele, de veninul negru ce s-a prelins pe pielea mea rece, de raul ce a alunecat anevoios prin venele mele albastrii in timp ce eu, prizoniera a mintii mele bolnavicioase, ma plimbam nevricos printre ruinele propriei mele existente, asteptand un miracol extern care sa ma mantuiasca si sa ma inalte printre aromele exotice ale florilor de cires.

  Desi e o galagie infernala, sunetele ascutite se infunda usor si se lasa linistea. O liniste de o incomoditate extraordinara, care zgarie timpanul prin simpla non-existenta a sunetului, prin asprimea si stridenta ei, prin inlaturarea oricarei dinamicitati care ar putea trezi ceva macar apropiat existentei.

  Ramanand singura cu propriile-mi ganduri, vad cum se diminueaza lumina pana la lipsa ei si simt cum ele ma incoltesc nemilos, primitiv, chiar barbar, prin modul sinistru de a-mi arata adevarata fata pe care un am cunoscut-o deci niciodata si pe care am refuzat sa o vad din simplul motiv al negarii mele ca individ grotesc,  vulgar, obscen se poate spune si intr-adevar dezgustator.

  Sunt de un defect abominabil, de o oroare vatamatoare, dureroasa, iar fatada mea, prabusita, aparent imposibil de reconstruit si de restructurat, s-a prefacut intr-un praf cleios al odioseniei si al putreziciunii.

  A venit si tragicul meu sfarsit..

Despre ea- Defectuos, ireparabil

Mereu a simtit ca e ceva in neinregula cu ea. Episoade de depresie fara vreun motiv concret, fara vreo tragedie existenta, fara vreun impuls exterior. Episoade de furie duse la maximum, urmate de depresie, explozii launtrice din ceva infim, aproape invizibil. Episoade de indiferenta, urmate de depresie, ignorare totala a unei realitati anterioare. Muzica trista canta infundat, in fundal.. Urmata de depresie..

Universul ei s’a prabusit odata cu stropii marunti, infiniti, ai ploii..

Cum s’a intamplat asa ceva? Totul i’a alunecat anevoios printre degetele inca reci.. Atat de repede, aproape inobservabil..

Chiar daca exteriorul dur, pietrificat indica cu exactitate o persoana capabila, de o putere supranaturala, era de un caracter slab, deosebit de fragil..

Uneori sta si plange, in liniste, pentru a nu trezi colocatarii, dar nu pare sa se sature vreodata. Lacrimile fierbinti si sarate ii aluneca pe fata palida, umflata, croindu’si drumul spre buzele inrosite, ridate, uscate, spre barbia ascutita sau, cazande, spre perna de dedesubtul capului ei. Plange pentru ca asta simte ca trebuie facut, uneori chiar gravand imagini deranjante in mintea ei necoapta, care nu are capacitatea de a percepe normalitatea si de a se adapta.

Se simte atat de singura, mereu atat de singura, trecand neobservata printre indivizii naivi si nepasatori. Asteapta. Asteapta o zi buna, o zi fara sentimentul accentuat care o urmareste in permanenta. Socializeaza, rade, dar totul e de scurta durata, alteori e fals. Niciodata implinita, niciodata lipsita de griji, niciodata dezbracata de prejudecati si presupuneri, niciodata saturata de multitudinea de minuni care ii sunt filtrate de organism. Descompuse. Analizate. Descompuse. Analizate. Sortate. Aruncate in final. Uitate, fara remuscari, fara a fi stocate si resimtite. Pierde tot din cauza ca nu poate procesa intr’un mod normal, stabil, constant si prostesc fericirea.. Vine si trece, nu lasa urme, insa mizeria, durerea, dezamagirea si ura lasa cicatrice adanci..

Tot spera ca ceva s’o tina in viata, macar in picioare, dar normalitatea nu se instaleaza niciodata in organismul ei boland, bolnav, muribund.. A asteptat, a sperat si a incercat degeaba..

Acum realizeaza ca e cu adevarat defecta..

A crezut ca el era salvarea ei, eroul ei, care avea s’o tina departe de ea insasi, care avea sa’i insenineze absolut fiecare zi, care avea s’o inteleaga orice ar fi, fara sa fie nevoita sa isi puna in uz vocabularul si corzile vocale, lucruri pe care le pastreaza pentru vesnicele insulte si intrebari, care avea sa ii lumineze intunericul. S’a inselat.. O vreme intrase intr’o normalitate pe care nu o mai cunoscuse. “E diferit, e ciudat..”, si’a zis ea nedumerita, “..dar e bine”. In necunoscutul asta, a inchis ochii si cand i’a deschis disparuse totul. Pustietate. Nimic. Nu mai era nimeni si nimic din ce cunoscuse ea, era ea, singura, nedumerita, pierduta, dezorientata.. El mai aparea din cand in cand, dar nici pe el nu’l mai cunostea cum o facea o data. Brusc, peisajul s’a intunecat, incet incet, mai negru ca inainte, mai rece ca inainte, iar ea s’a inchis in propriul trup, a devenit propria sa prizoniera, plimbandu’se nervos prin organismul ei fragil, inghetat.

Scurte momente de luciditate, in care recunostea un “normal”, dar cu mici flicariri ale lumanarii din fata ei, care misca ametitor imaginile, trecand cu repeziciune de la una la alta, neavand timp sa se familiarizeze cu vreuna. Totul era strain acum, iar ceea ce cunostea candva, chiar si acel “anormal”, era schimbat radical, transformat intr’un nimic obscur.

Singurul lucru constant, uneori chiar crescator, era ceea ce simtea pentru el. Dar nici pe el nu il mai recunostea, nici pe ea, nici peretii intre care isi varsa supararile, acei pereti palizi si reci, care candva gazduiau visele dinamice, dubioase, nici colocatarii curiosi, nici macar propria ei imagine reflectata de oglinda murdara.. Au disparut..

Nimeni nu o intelegea, desi nu era sigura daca vroia sa se faca inteleasa intr’un fel, ascunzandu’se dupa fiecare colt, fixandu’si zambetul tapetat, fortat, de fiecare data cand o observa cineva. Nimeni nu o intelegea si nimeni nu era cu adevarat interesat de acest aspect, cu atat mai putin de a o asculta, in incercarea de a lega informatiile inutile, neinteresante, pe care nici ea nu le poseda..

Nimeni nu dadea atentie la ce era important, ci doar la aspectele exterioare si exteriorizate, pe care le intorceau impotriva ei si pe care le transformau in erori abjecte, punandu’i’le in aceasta noua forma inapoi in mainile tremurande. Era coplesita si suprasolicitata, in timp ce se destrama, se dezintegra launtric..

Nimeni n’o putea salva, nimeni nu a incercat.. Era imposibil de reparat.. Era defecta..

~ Dupa o viata in care a luptat pentru ceea ce isi stabilise ea personal, prioritar, dupa ce si’a aparat cu atata chin si zbucium tainele individuale, chiar propria’si esenta, se prabuseste brutal la podeaua prafuita si renunta, pastrand acel solemn sentiment de supunere.. A disparut..