Doare..

Doare. .

M’am ratacit definitiv, mi’am pierdut necontenit identitatea, nu mai stiu cine sunt..

Am traversat bolnavicios o perioada in care aveam sublima impresie ca in sfarsit m’am regasit, ca am izbutit sa descopar adevaratul “eu” launtric, dar de fapt am suferit cea mai insemnata pierdere a substantei mele: pe mine.

Dezamagirea s’a stabilit prin organismul meu odata cu suspiciunea. Suspectam un oarecare dezacord al unor mai mari opinii, suspectam un tip de deficit emotional, o transparenta a cuvintelor si o suspendare a intelegerii neconditionate.

Am infaptuit o constructie colosala de o structura necunoscuta mie, cu podele prafuite si geamuri opace doar ca sa o vad in plin colaps, amestecandu’se neomogen amalgamul de materiale putrede. Un iz de mucegai statut inconjoara atmosfera, imi da tarcoale precum un animal salbatic flamand in cautare de o prada cu un corp carnos, cu o inima de o bataie ritmica, sanatoasa, si ma sufoca sub brutalitatea cu care patrunde in organismul meu muribund.

O frica de o imensitate absoluta ma cuprinde prin simplul gand al continuitatii si al revederii, insa egoismul si extazul simtit candva impiedica orice incercare de a pune capat suferintei.

Aerul devine mai dens odata cu inaintarea in declin, iar uimirea perceputa involuntar fata de capacitatea unei minti impleticite si bolnave de a procesa atata mahnire si a acoperi’o cu un strat subtire, dar convingator, de bunastare este de dimensiuni inimaginabile. A picta cu atata maiestrie un zambet pe o fatada muta, firava si stinghera denota un talent capabil de a insela privirile superficiale ale celor care aparent judeca.

Tot acest act insa nu este intru orgoliul nestapanit al alcatuirii mele, ci spre prezervarea unei alte fericiri, mult mai mare decat a mea, acaparatoare si coplesitoare, o fericire care a reusit a ma convinge de gradul insemnat al defectiunii sistemului meu, de un adevar impus mai degraba prin acceptarea infrangerii, fara convingerea si consimtamantul unui “eu” invechit, care sta undeva, ratacit, prafuit si nefolosit, dat cu o mare aroganta la o parte spre a face loc atator necazuri.

A avea sau nu dreptate intr’o privinta tine, indubitabil, de perceptia fiecarui individ, subiectivitatea fiind de partea fiecarui stapan al proprii sale constiinte, insa este irelevant, in final, deoarece productivitatea acestui lucru este masurata doar de “foamea” unui ego, este cantarita si filtrata prin viziuni aburite de caldura interioara, extrem de personala, a fiecaruia. Altfel, netinand cont de filtrarile celorlalti indivizi lipsiti de culoare, se pierde apropierea ce da caldura intregului corp, se dilueaza gandul si se largeste acea “foame” mai devreme mentionata, eliberand singuratatea de care ne ferim cu totii.

Pe de alta parte, acceptul unei alternative exterioare lipseste personalitatea, care pana la urma defineste un “eu”, de personal, lipseste individualitatea de individ si instaureaza solitarul interior, dar mentine totusi satisfactia exterioara.

Oricare ar fi alegerea, ramane o pustietate fara de margini in care ramai izolat..

Gandul ca nu voi putea fi ceva suficient, ceva destul de bun, destul, imi da fiori reci ce se raspandesc pe intreaga suprafata a existentei mele, intoxicandu’mi fiinta cu neajunsurile predestinate si gonind cu o repeziciune crescanda pe sub piele, ajungandu’mi in sange si deplasandu’se intens spre organul vietii.

Intotdeauna ajung la un impas prin promptitudinea gesturilor volatile si devine din ce in ce mai dificil actul realizarii unei armonii si restabilirea echilibrului. Cu fiecare disputa interioara se desprind bucati psihic carnale si se fac nevazute, cu alte cuvinte se pierd franturi de adevar si se stabileste un imens nimic, care dainuie cu atata ingamfare, impovarand simpla’mi silabisire, invelind fiecare cuvant intr’un plumb greoi si rece, cu o monotonie acuta ce se manifesta in diferite stadii distante prin amutire si uitare.

Imaginatia este eliberata, iar monstruozitatile candva captive ies la iveala si mai infometate, si mai insangerate, cu scopul de distrugere si devastare a unui paradis efervescent, a unei inchipuiri inofensive a unui univers relativ stabil.

Cursul dezastrului natural ia amploare cu iuteala desprinderii de realitate, iar psihicul slabit intra in colaps total si ireversibil, provocand autodistrugerea involuntara.

Unde ma aflu?..

Nu se stie si nu se va mai afla, insa persoana care ocupa un spatiu unde odinioara se odihnea “eul” meu este programata intru o artificialitate plastica efemera, care acopera prapastia lasata in urma unei explozii emotionale careia nu m’am putut sustrage, si mentine scheletul exterior in pozitia sa initiala, doar pentru a trece neobservata structura printre “judecatorii” unei multimi anoste, deplorabile.

In acest joc mizer nu exista termenul de “castigator”, ci doar de “invins”, iar fatada mea si asa plina de crapaturi fatale se va prabusi cat de curand sub greutatea colesitoare a asteptarilor..