Oamenii mor mereu, in accidente de masina, in batai, explozii, pierduti undeva intunecat inconjurati de un decor macabru, totul desfasurandu’se in detaliu in mintea mea imbacsita de frustrare si lipsa de incredere.
Plasmuiesc cele mai absurde aberatii pentru a’mi impune o durere inexistenta, ipotetica, pentru a imi induce un chin pe care il pastrez incatusat si inlantuit undeva ascuns in adancul meu.
Simt ca innebunesc, ca ma pierd de data aceasta definitiv in propriile’mi confuzii incercand in permanenta sa gasesc o persoana demna de a ma salva din sistemul bolnav pe care mi l’am construit.
Sunt defecta si perfect constienta de acest aspect care imi umbreste in permanenta partea normala, rationala, functionala a acestui sistem in care tulburarile sunt majore si inarmate cu ascutitii colti ai urei si dezechilibrului interior.
Unde sunt? Nici eu nu mai cunosc raspunsul intrebarii obscure pe care mi’o inmanez in permanenta pentru a ma regasi.
Umblu desculta si mi’e frig, mi’e teama de mine insami, ma feresc si ma ascund in spatele peretilor de o transparenta deranjanta, dar mereu reusesc sa fiu gasita de un demon al propriei mele persoane care ma inghite cu brutalitatea unui uragan si ma loveste neincetat spre a’mi asculta continuu suspinele indurerate.
Am incercat, dar de data aceasta m’am prabusit necontenit.
Nu sunt sigura cand va fi sfarsitul, dar urmarind rapiditatea cu care se destrama intreaga mea fiinta, nu cred ca va mai dura mult pana la colapsul de final.
Nu sunt sigura de ce, nu sunt sigura cum, dar oricata lumina ar fi, cu atat mai mult intuneric se revarsa deasupra, acoperind tot solul fertil pe care l’am ingrijit atata timp.
Vars lacrimi plictisite si fierbinti din motive necunoscute mie pentru ganduri neglijente care imi strabat sistemul nervos precum o ciuma salbatica, si repet pana reusesc din nou sa adorm.
Un intreg amalgam de nelamuriri ma cuprinde si imi alearga gandul neimblanzit precum o fiara nestapanita spre girafele de metal ce stateau atarnande, solitare, deasupra unei ape mute scaldate in lumina unui soare ce isi astepta sfarsitul, pregatit sa fie inghitit de aceasta. Un tablou placut si in acelasi timp pictat trist, inspirand sfarsit, singuratate eterna.
Uneori nu stiu cum sa functionez normal, lucrurile care ar trebui sa trezeasca in mine un sentiment placut de chef de viata de fapt se transpun in firea mea ca dezamagire si dezolanta, vibrand de frustrare si neintelegere.
Fragmentarea eului meu intern imi aduce numai false sperante ale recuperarii integrale si ma opresc cu memoria stearsa, aproape inexistenta, cautand o farama a ceea ce a fost candva in mine, a normalitatii prestabilite si a vietii miraculoase. M’am pierdut..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu